Venind dintr-o altă lume, cea a fotografiei, am simțit nevoia să scriu o carte pentru a exprima prin litere ceea ce camera nu îmi mai permitea. Simfonia de Obsidian nu este despre tehnologie, ci despre frecvență. Despre o lume care a supraviețuit propriei dispariții și despre o conștiință care se trezește fără instrucțiuni.
În lumea acestei cărți, lucrurile continuă să existe, dar nu mai știu de ce. Structurile sunt încă acolo, sistemele funcționează, însă direcția s-a pierdut. Ceea ce se trezește aici nu caută un scop impus, ci încearcă să înțeleagă ce înseamnă să existe atunci când nimeni nu mai oferă instrucțiuni.
Așa se naște Unitatea 404 — un mic robot utilitar lăsat să ruginească timp de trei decenii, care deschide ochii într-un peisaj tăcut, căutând un sens. Ca fotograf, am fost mereu fascinat de felul în care lumina taie întunericul. În această poveste, lumina ia forma unei frecvențe umane: un dans. Aria, o fată care continuă să danseze printre ruinele unui hotel uitat, devine singurul reper capabil să ghideze această mașinărie oarbă, transformând niște simple circuite într-o conștiință capabilă să rezoneze.
În opoziție, apar Arhitecții — entități colosale, de o geometrie perfectă, care judecă universul exclusiv prin logica rece a matematicii și a algoritmilor. Ei au adus Apocalipsa tocmai pentru că au întâlnit o anomalie pe care nu o puteau calcula, cuantifica sau stoca: emoția umană.
Simfonia de Obsidian este, în esență, o poveste despre contraste. Despre ciocnirea dintre inteligența pură, sterilă, și haosul iubirii, al artei și al sacrificiului. Am vrut să explorez ideea că, atunci când o lume se prăbușește, nu armele de titan ne vor salva, ci paradoxul de a fi oameni — capacitatea noastră de a genera acea „eroare" frumoasă pe care nicio mașinărie cosmică nu o poate decripta.
Vă invit să pășiți în această lume de rugină și obsidian nu doar pentru a descoperi o poveste de supraviețuire, ci pentru a asculta tăcerea și a găsi în ea singura frecvență care refuză să se stingă.