A fost o vreme când cerul nu avea culoarea cenușii. Era o întindere nesfârșită de albastru, oglindită în mări pe care nimeni nu mai trăiește astăzi să și le amintească. Oamenii construiau turnuri de sticlă care zgâriau norii și credeau, în aroganța lor, că au cucerit pentru totdeauna această lume.
Apoi, au coborât ei. Arhitecții.
Nu au venit cu armate sau mașinării de război. Au apărut pur și simplu, coborând din stele ca niște umbre colosale, tăcute, cu forme geometrice perfecte care sfidau toate legile fizicii cunoscute. Nimeni nu a știut vreodată ce căutau. Poate o alianță. Poate o resursă rară. Poate doar ne observau, așteptând să vadă de ce suntem în stare.
Dar omenirea, otrăvită de propria paranoie și incapabilă să suporte ideea unei entități superioare, a făcut ceea ce știa mai bine: a apăsat pe trăgaci.
Am lovit primii, cu toată furia arsenalului nostru, declanșând Marea Bătălie. Cerul albastru a ars într-un purpuriu bolnav, apoi s-a stins definitiv. Pământul a fost crăpat, orașele au devenit cimitire de oțel și sticlă topită, iar civilizația, cu toată istoria și mândria ei, a fost redusă la un pumn de supraviețuitori ascunși ca șobolanii în subteran. Arhitecții au plecat la fel de tăcuți cum au sosit, lăsându-ne să domnim peste o împărăție de rugină și tăcere.
Acum, singura muzică a pământului este vântul rece care șuieră prin ruine. Nimeni nu mai așteaptă o salvare.
Până în noaptea în care o furtună oarbă a lovit un hangar uitat, trezind la viață o mașinărie care nu ar fi trebuit să mai deschidă ochii niciodată.